In februarie 2013 ajunsesem la 32 de ani si 94 kg, cu un body fat de 24.5%. Rezultatul unor ani de stres ne-combatut, ci lasat sa se desfasoare 🙂 Desi am facut mereu sport, in ultimii ani acesta luase doar forma automobilismului sportiv (CN offroad), unde, chiar si ca navigator, efortul fizic este destul de mic.

Venise momentul unei reveniri la un stil de viata mai sanatos. Fiind fan getfit.ro din 2004, aveam destule informatii si acces la o comunitate de oameni deosebiti, asa ca singurul element important care lipsea era pur si simplu INCEPUTUL 🙂 Am facut acest pas si in ciuda vremii (sau poate, partial, datorita ei – pentru senzatia aceea de ‘hardcore’ ) am inceput sa ies la alergare si exercitii generale de tipul crossfitness in parcul Tineretului.  In prima dimineata am iesit prea devreme, era 0630, intuneric, ceata, si in neant se auzeau latraturi de caini 🙂

Incet incet am evoluat cu distantele alergate pana am ajuns la 10km – ce nu facusem niciodata in viata -nu mi-a placut deloc alergarea de anduranta, si am descoperit si de ce : am aflat ca nu am genunchi potriviti pentru maraton (condropatie femuro patelara). Avand ca sarcina sa protejez genunchii , dar totusi simtind nevoia de antrenamente de tip cardio, am trecut la urmatoarele exercitii in ordinea crescatoare a pretului descrescatoare a efortului pentru genunchi: bicicleta si inotul.

Activitatea ‘sportiva’ m-a condus sa reiau legaturi cu fosti colegi, sa slabesc 14 kg, sa reduc sensibil stresul si sa am un tonus mental mai bun. De la unul dintre fostii colegi regasiti – Florin – am invatat sa inot ‘cum trebuie’ si am ajuns pentru prima data in viata sa inot peste 1.5 km.   In timpul asta am tot intalnit povesti despre maratonisti, triatlonisti, Ironmen, Team Hoyt, si un prieten al unor buni prieteni. S-a deschis incet incet apetitul fata de triatlon.

In februarie am participat la WinterTri la Izvorani, sub forma de stafeta, si mi-a placut tare mult. Am luat decizia sa fac anul acesta si un triatlon individual. M-am inscris la Mamaia in septembrie, dar apoi mi-am propus sa mai merg la cel putin unul inainte ca sa inteleg cum se intampla lucrurile. In mod natural am urmarit triatloanele de tip offroad (si pentru alergarea NU pe asfalt, si pentru ca si la “sportul de baza” activitatea e tot in natura, padure, etc).

Ca la orice altceva ce fac, am citit, am studiat, am masurat de multe ori si am inceput sa ma si pregatesc. Pe masura ce se apropia NoStress Mogosoaia, am exasperat-o pe Ioana cu pregatirile, cautarile pe net, vizitele la Decathlon si achizitiile: sireturi elastice, prosop de microfibra de culoare usor identificabila de la distanta, mini trusa de carat sculele pe bicicleta, sculele aferente, lichid de pana in roti, casca de inot, costum de neopren, diverse suplimente cu electroliti, facut carb loading vreo 2 zile inainte, suport pt carat bicicleta pe carligul de remorca (sa nu mai tot imprumut) si, cu doar cateva ore inainte de start a venit si singlet-ul de triatlon. Dupa cum se intelege, nu am respectat regula de baza cu ‘nimic nou in ziua cursei’.

Sambata vremea se anunta ploioasa (cum a si fost), Patrolul nu mai fusese pornit de la Cupa Antenelor, asa ca m-am trezit la 0600, am mancat repede o omleta si inca o banana, am incarcat hainele intr-o lada de plastic cum am vazut la campionatul mondial de triatlon :)), am montat fortat si intr-o parte suportul de bicicleta pe cuiul de remorcare fiindca roata de rezerva e prea mare (sechelele offroadului) si am pornit incet incet spre Mogosoaia, unde am ajuns inainte de ora 0800 pe care o recomandasera organizatorii. Drept dovada inca nu erau etichetele puse pe rasteluri, si am facut un exercitiu de matematica sa imaginez unde o sa pice numarul 201. L-am nimerit.

Apoi am inceput sa fac ture sa ma obisnuiesc cu locul, sa inteleg logica, sa ma incalzesc si sa analizez cum e cu lacul. Nu am inotat niciodata in lac, nici cu neopren, si nici in multime. La piscina, dupa niste luni de  tras intens, am coborat la ±12:30 minute pt 500m. Oare cum va fi in open water?

Incet incet aleile s-au populat devenind neincapatoare nici pentru mers, daramite pentru incalzire. Este placut sa vezi ca nu esti singurul nebun care se trezeste sambata dimineata mai devreme decat se trezeste in timpul saptamanii, care pe vreme mohorata, 15 grade si ploaie pleaca de acasa imbracat direct in costum de inot / alergare si care planuieste sa faca inoate in ploaie, sa bicicleasca in noroi pe camp si apoi sa alerge in frig. Imi da o senzatie de ‘hardcore’ 🙂

Am regasit alti vechi colegi, m-am revazut cu actuali amici, am admirat pe cei de la ‘elite’, echipamentele smechere a cel putin jumatate din concurenti, organizarea, am fost de nu stiu cate ori la toaleta (mult mai greu de rezolvat problema la triatlon decat la offroad, aici aflandu-te  intr-o multime de 1000 oameni, in civilizatie, cu singlet si wetsuit pe tine )

A venit momentul incalzirii oficiale, condusa de un instructor de la Wolrd Class – foarte decent facuta, apoi startul celor de la tura lunga, apoi randul nostru – tura scurta. Am intrat in apa cu 5 minute inainte de start, sa ma obisnuiesc cu temperatura, cu atmosfera, si sa caut, asa cum scrie pe net, un loc spre coada plutonului si intr-o laterala. Toate bune si frumoase, am reusit sa gasesc locul, am dat si niste brate de incalzire specifica, am re fixat ochelarii pe ochi, am depasit senzatia neplacuta data de malul de printre pietrele de pe fundul lacului.

5,4,3,2,1 – start! Lumea incepe sa inoate. Astept niste secunde, cum zic sfaturile, si incep si eu. Dau din brate si evient ca ajung in mijlocul oamenilor, in asa numita ‘masina de spalat’ : maini, picioare, neoprene, respiratii, valuri, etc. Incerc sa trag mai tare, ajung mai in fata, intr-un alt val de oameni. Nu e bine. Inot cu capul afara si decid sa trec la crawl daca tot fac asta.

La prima baliza avem de virat, alt moment de aglomeratie, depasesc si continui cu inotul crawl. De cate ori dau drumul la brate ajung in niste oameni, si  nu mai am energie mentala in primul rand sa fac tot asta. Printre noi trece o barca ce scoate la mal pe cineva. Nasol. Ma intorc pe spate si inot pentru relaxare. Imi dau seama ca, fata de ce scrie ‘la carte’, folosesc prea mult picioarele la proba de inot. Mai incerc odata sa inot cum trebuie, dar deja nu imi mai iese respiratia, oricum nu reusesc sa respir la 3 brate, la 2 mi se pare ciudat. Continui incet incet, supravegheat, alaturi de altii ca mine, de ultimul stand-up paddler din coloana.

Ajung intr-un sfarsit ce nu mai venea la iesirea din lac, si parca simt o incercare de carcel la gamba dreapt. Urc treptele in patru labe si continui pe covorul sintetic cu miscari care sa intinda gamba. Pe alee, spre tranzitie incep manevrele gandite si exersate mental: desfac din alergare neoprenul si il dezbrac pana la brau. Ajung la bicicleta, scot neoprenul repede si il arunc in lada, trag o gura adanca de bautura cu electroliti din bidonul de pe bicicleta, ma asez jos sa ma sterg pe picioare si incalt repede pantofii de alergare. Nu, inca nu am curaj de pantofi de bicicleta (SPD) .

Domnul care mi-a vandut bicicleta, pe care l-am vazut o singura data in viata mea, este prieten / asistenta pentru un cunoscut comun. Se afla acum langa bicicleta fosta a lui si imi da sfaturi, implicat in succesul meu cu aceasta bicicleta 🙂 Arunc pe mine tricoul oficial al concursului ca sa nu imi fie frig doar in singlet, trag peste cap numarul pentru alergare pus pe centura pentru numar,  imi pun si casca  si pornesc spre iesirea din tranzitie. Abia pe alee, dupa ce dau din pedale , imi dau seama si ma uit prima data la ceas – 26 minute. Am fost asa stresat de inot incat am uitat sa verific chiar la iesire, deci nu stiu timpul de tranzitie.

Iesim din parc si ne indreptam bine ghidati de voluntari catre campurile noroioase. Intreaga tura de bicicleta s-a derulat in niste conditii familiare mie, dar pe 4 roti: noroi, balti, sleauri, iarba si boscheti in lateral. Am reusit marea performanta sa nu ma dau jos de pe bicicleta decat de 2 ori din cauza de neputut sa pedalez. In rest am reusit sa ocolesc / depasesc concurentii prin diverse laterale, prin iarba mare, prin crengi si boscheti – ca la offroad!

Am invatat cu aceasta ocazie si un dezavantaj al acestei abordari: daca iarba e prea mare se prinde in lant si nu mai poti merge – trebuie sa o scoti manual. Ajung la podul despre care la briefing ni s-a spus ca a fost special construit pentru noi, urmeaza o urcare pe pietris, schimb repede vitezele ‘in jos’, dau cadenta dar sigur mai trebuia sa fac si altceva, caci totusi roata spate se invarte in gol pe pietre si sunt nevoit sa pun piciorul jos. Bombanesc (auto critic) in gura mare, alaturi de alti concurenti cu aceleasi mesaje.

Incet incet termin portiunea de noroi si reintru pe asfalt, dupa un moment distractiv de trecere printr-o balta cu pietris pe fund, in care pur si simplu m-am scufundat ramanand blocat cu bicicleta – a doua oara jos de pe ea. Prind din urma un concurent care alearga pe langa bicicleta. Are pana. Ca la offroad, il intreb daca are nevoie de ajutor, vad ca are camera si ii ofer levierele mele. Este stupefiat, si se asigura ca inteleg bine ce fac: “nu esti concurent la distante lungi? de ce sa ma ajuti?” :))) Nu are nici pompa… Nu imi vine sa ii las si pompa, iar lui nu ii vine sa ceara, asa ca il las sa continue drumul pe langa bicicleta (probabil pana la tranzitie?)

Incerc sa depasesc o concurenta. O anunt “vin pe stanga” , incep depasirea si gasesc un catel in drum, pe partea stanga :))). Incetinesc, ma dau inapoi in spatele ei, si ea accelereaza. Scena se repeta de cateva ori pana la tranzitie, o mai depasesc odata pe iarba dinainte de intrarea din parc si ii da tare pana la intrarea in tranzitie.

La WinterTri am avut surpriza sa descopar cat de greu e sa alergi in T2, dupa bicicleta. Intre timp am descoperit ca daca nu trag foarte tare chiar inainte de ‘dismount’ , si fac niste miscari de resetare a muschilor (genoflexiune, extensie, ceva), pot merge normal cand cobor din sa. Pun bicicleta la locul ei, las casca, mai trag de  varfurile picioarelor ca sa mai intind gambele, scot din lada bautura de electroliti pentru alergare si pornesc incet incet prin parc, in incurajarile vanzatorului bicicletei, care este inca la standul meu in rastel 🙂

La alergare stiu ritmul – 7 minute pe km – incet si greu 🙂 Nici nu imi propun sa il imbunatatesc ACUM. Beau din electoliti si incep sa observ ca multi alergatori sunt dezorientati. Nu ne e clar exact traseul de alergare, fiind mult mai putin semnalizat decat cel de bicicleta. In speta e semnalizat doar cu banda, iar la briefing ni s-a spus sa tinem mereu banda pe mana stanga. Unii alearga in sens invers, altii vin de pe o alee laterala. Ma tin de aleea pe care am ales si intru de pe asfalt pe pietris. E bine.

La un moment dat se face pe dreapta o poarta de banda, prin padure si iarba. Prin ea se vede o poteca, cu benzi tot pe mana stanga. Inseamna sa parasim aleea pe care alergau cei debusolati. Ca la offroad, daca am vazut banda, tin drumul slab vizibil :)) Ies printr-un mare noroi in alta alee de asfalt unde se vad multe urme de noroi intins de la alunecari ale altor concurenti. Alunec si eu. Normal.

Incet incet se vede pontonul de start si realizez ca voi fi completat prima tura de 2.5km. Am pornit la alergare la 1h:12 minute, calculez 2.5km cu 7 min pe km = 17 minute, deci ar trebui sa fiu in tranzitie la 1h:29. Este 1h:25. Sunt in grafic, am alergat la ritmul cunoscut. In tranzitie galagie, muzica, vuvuzele, pancarte care semnalizeaza bine pe unde sa o iei daca mai ai de alergat sau daca termini. Pe culoarul de ‘continua alergarea’ e punct de hidratare, si iau si o sticla de apa de la ei, pe care o termin pana sa ies din tranzitie (imi mai pun si in cap).

Inca o tura. Asta parca merge mai usor, acum ca stiu ce ma asteapta. La bicicleta nu as fi mai vrut inca o tura, dar asta nu ma deranjeaza atat de tare. Pe tot parcursul alergarii am facut unii pasi aruncati cu varfurile ‘trase in sus’ ca sa tin gamba intinsa, la fel si adductorii, sa nu cumva sa las carceii aceia care dau tarcoale sa se instaleze. Mai vad o balta, mai trec prin ea sa ma mai racoresc.

Ajung a doua oara dreptul pontonului. Stiu ca am terminat. Zambesc. Fac cu mana la public. Imi aduc aminte de un sfat citit pe net pentru incepatori : “compune-te si treci finishul aratand BINE, nu daramat, lesinat, schimonosit – o sa ai o poza care o sa iti aminteasca mereu cum aratai”. Imi iese si asta:

Realizez ca am reusit, aproape nu imi vine sa cred. Primesc mai multe bauturi ‘replenishing’ pe care le inghit intr-o suflare, la fel cu o jumatate de banana. Bogdan, un tanar care a facut cursuri la noi, si a venit la NoStress ca  sa il asiste pe un fost coleg de scoala, ma ajuta cu un telefon de pe care sa dau un sms, ma mai tine de vorba, si ne face o poza impreuna, la 15 ani de cand nu ne-am mai vazut.

Realizez ca sunt plin de noroi, si merg la dusurile de pe ponton, unde insa gasesc coada la spalat bicicletele. Intru din nou in lac – cu tot cu pantofi de alergare – si ma curat de noroi. Nu sunt singurul cu aceasta idee. Un coleg e cu tot cu bicicleta in lac.

Revin la rastel, strang calabalacul, merg prin multime cu cutia in echilibru pe saua bicicletei si ajung la masina, unde am haine uscate si groase. Dupa ce ma schimb si montez bicicleta urmeaza ultima proba a zilei: scos patrolul din locul unde a fost inghesuit de diversi asi ai volanului, si iesi din parcare pe o alee strangulata de parcatul pe amandoua partile. Alesesem dimineata acea alee tocmai pentru ca “sigur nu ii da nimanui prin cap sa parcheze pe ambele parti, deci imi va ramane destul loc sa ies pe aici” . Welcome back to reality! Un politist se uita plictisit cum fac manevre si cu greu se sinchiseste sa imi raspunda la intrebarea ‘pe unde altundeva as putea sa ies?’

Spre deosebire de alte povesti de la concursuri de genul asta, de data asta nu am mai cumparat nicio sticla de whisky imediat dupa finish ci cu un pumn de glutamina luat cu un litru de limonada.

Am asteptat ceva vreme sa postez, ca sa se publice rezultatele. In mod fascinant, nu doar am reusit sa termin, ci nici nu sunt chiar ultimul: 74 din 118 la Open, Masculin, Individual, Sprint, si 34 din 61 la categoria “primul meu triatlon”.

A fost o lectie foarte utila, acum stiu ce am de pregatit / depasit pana in septembrie la TriChallenge Mamaia dar imi si confirm – pentru a cata oara ? – ca singurele obstacole pentru a face lucruri sunt cele mentale.

PS:  to my English speaking audience – please excuse these last two posts. They were very targeted to the Romanian audience. We’ll switch back to English for the articles following the main line of the blog.